Titlu complet: Istoria ca poveste, istoria ca poveste a mea/ a familiei mele: Life of a Klansman: A Family History in White Supremacy (2020) – Recenzie de carte [1]
Carte recenzată:
Edward Ball: Life of a Klansman: A Family History in White Supremacy. Farrar, Straus and Giroux, August 4, 2020, 416 pp, Kindle version, $13.64 [Viaţa unui membru al Ku-Klux-Klan-ului: o istorie a familiei ca istorie a supremaţiei rasei albe]
Life of a Klansman: A Family History in White Supremacy, 2020, o carte care mi-a atras atenţia din momentul în care am văzut anunţul pe blogul american “Legacies Links for November 28, 2022: News from CIC Members and Other Curated Links” [2], împreună cu prima carte a autorului pe acest subiect, Slaves in the Family [Sclavi în familie] (2014 pentru Ediţia Kindle). Am citit ambele cărţi din perspectiva unei cercetătoare pe Studii Americane interesată de domeniul sclaviei, şi, la un nivel mai personal, din perspectiva unei descendente a două familii de “moşieri,” ale căror pământuri erau lucrate de ţărani, în România Interbelică.
Ambele cărţi sunt istorii narative, şi ambele vorbesc deschis despre familia autorului, întâi ca mari stăpâni de sclavi – 25 de plantaţii de orez, mii de sclavi negri, din partea tatălui său, şi apoi, din partea mamei sale, despre stră-stră-străbunicul său, membru al Ku-Klux-Klan-ului.
M-au interesat foarte mult atât cărţile în sine, cât şi autorul lor, un scriitor foarte curajos şi talentat, din punctul meu de vedere. Nu doar că face public un trecut al familiei pe care alţii ar fi/ au preferat să-l lase neştiut, dar stilul său narativ şi, în acelaşi timp, foarte bine documentat, face ca lectura să fie una uşoară şi interesantă. Deci, cine este acest autor?
Aşa cum se poate citi pe pagina sa de web, Edward Ball s-a născut în 1958 în Savannah, Georgia, şi a copilarit în New Orleans, Florida, şi în Charleston, Carolina de Sud. Tatal său, Reverendul Theodore Porter Ball, era un preot Episcopal, “un Charlestonian care se tot muta prin Sud cu diverse numiri la parohiile episcopale” (p. 10) [3]. Mama sa, Janet Rowley Ball, era o contabilă din New Orleans. Când Edward avea 12 ani, tatal său s-a sinucis, suferind de o tumoră la creier. Familia s-a mutat, apoi, acolo unde se născuse mama sa, şi unde “au trăit din câştigurile ei modeste” (p. 40) [4]. Cu ajutorul burselor şi al împrumuturilor, Edward s-a înscris la Universitatea Brown, unde a studiat istorie timp de doi ani. Nu i-a plăcut, a ales să renunţe la facultate, s-a angajat chelner la New Orleans, apoi a “mers cu autostopul prin Europa” (p. 40) [5], după care s-a întors la aceeaşi Universitate Brown unde a studiat semiotică, film, şi mass media. A continuat cu film, ca masterand, la Universitatea din Iowa. A lucrat pe post de corector la New York, unde a şi scris recenzii de cărţi şi articole despre film, artă, şi arhitectură. A predat “scrierea de tip non-ficţiune” la Universitatea Yale, a beneficiat de burse acordate de Institutul Radcliffe al Universităţii Harvard şi de Centrul Cullman al Bibliotecii Publice din New York. A mai primit şi un premiu “Public Scholar” de la National Endowment for the Humanities” [Agenţie federală independentă a guvernului SUA, care sprijină financiar programele de cercetare, educaţie, conservare, şi programele publice din domeniul umanist]. (“A Note about the Author” p. 320).[6]
Pe 18 mai, 1993, a publicat la ziarul Village Voice eseul intitulat “White Like Who? Notes on the Other Race” [Alb ca cine? Note despre cealaltă rasă], eseu în care vorbea despre faptul că a crescut în zona numită ‘Deep South’ şi că a citit, copil fiind, “o carte numită Amintiri despre familia Ball din Carolina de Sud şi despre plantaţia Comingtee, despre strămoşii mei şi despre sclavii lor” (Ball, “White” p. 24). Astfel, o povestire scrisă de o rudă din generaţia bunicilor săi l-a făcut să se gândească pentru prima dată la “a fi alb” ca la “a fi un altul,” la fel ca “a fi negru” (Ball, “White” p. 24). Şi aici a întâlnit “descrierea cuviincioasă a negrilor,” cea “obişnuită,” imaginea stereotip a “negrului bun” şi versiunea standard ‘albă’ a “vieţii simple şi tihnite”:
“Ea [ruda] descria, cu cea mai mare eleganţă, afecţiunea care însoţea actul punerii oamenilor în lanţuri: ‘Pe toate plantaţiile familiei Ball erau unele familii de negri care păreau peste nivelul mediu: inteligenţi, credincioşi, demni de încredere, şi foarte ataşaţi de stăpânii lor şi de familiile acestora, care le-au întors mai târziu devotamentul prin cea mai deplină încredere, prin respect, si prin consideraţie” (p. 24).[7]
Amintindu-şi despre această carte a familiei sale, Edward Ball, acum adult şi jurnalist, constata cu câtă plăcere vorbesc albii despre cei de alte culori. Asta se întâmpla în luna martie. În luna iunie a aceluiaşi an, Edward Ball a asistat la o mare reuniune de familie organizată de rudele sale din partea tatălui, pentru comemorarea primului lor strămoş în America şi, totodată, primul stăpân de sclavi din familie, Elias “Scufiţă Roşie” Ball. Acesta venise “în colonia Carolina, din Anglia, în 1698, pentru a-şi revendica moştenirea de la un unchi pe jumătate: o porţiune de 2000 de acri dintr-o plantaţie numită Comingtee. În cei 167 de ani care au trecut de la venirea primului Ball, clanul tot mai mare al familiei a adunat o duzină de plantaţii de-a lungul râului Cooper, unde mii de sclavi le lucrau câmpurile” (p. 10). [8]
Întâi eseul, apoi reuniunea familiei sale din luna iunie, reuniune percepută de autor ca “un fel de seminar de îndoctrinare,” plină de poveşti despre stăpânii albi buni şi despre longevitatea familiei şi felul în care şi-au ascuns argintul pentru a nu fi găsit de Yankei, în timpul Războiului Civil şi după terminarea acestuia, şi ca o “nostalgie dăunatoare a unor albi faţă de vechiul Sud” (p. 13) [9], şi avem cele două momente cheie ce au semnalat preocuparea sa pentru studiul rasei, al culorii albe, al culorii negre, al sclaviei, si al istoriei propriei familii. O preocupare ce s-a transformat într-o cercetare în profunzime prin arhive, cele ale familiei sau în mai multe biblioteci din Sud, şi în prima sa carte, Slaves in the Family [Sclavi în familie]. Cartea a beneficiat de publicitate radio, TV si în presa scrisă, totul putând fi acum accesat prin pagina de web a autorului, şi a primit Premiul Naţional “National Book Award for Nonfiction” în 1998. După încă şase cărţi, în August 2020, avem şi istoria familiei sale materne, de data aceasta despre Ku-Klux-Klan, carte ce s-a bucurat şi ea de publicitate pozitivă. A scris-o pe aceasta din urmă abia după ce a moştenit hârtille mătuşii mamei sale, la moartea mamei sale, hârtii cărora li s-au adăugat multe alte feluri de documente din acele vremuri.
Cartea are un “Prologue: Our Klansman” [Prolog: Omul nostru din Ku-Klux-Klan], şi şapte părţi: “Part I: The Ku-Klux Act,” [Actul Ku-Klux] “Part II: Grand blancs/Big Whites,” [Marii albi] “Part III: Tribes,”[Triburi] “Part IV: Introduction to an Atrocity,” [Introducere într-o atrocitate] “Part V: White Terror,”[Teroarea albă] “Part VI: Petit blancs / Little Whites,” [Micii albi] şi “Part VII: Redemption” [Mântuirea/Salvarea]. Acestora li se adaugă “A Note on Sources,” [Notă despre surse] “Acknowledgments,”[Mulţumiri] “Illustration Credits,” [Ilustraţii] “Also by Edward Ball,” [Alte cărti de Edward Ball] “Praise for Life of a Klansman,” [Laude la adresa cărţii] “A Note about the Author,” [Notă despre autor] şi “Copyright.”
Prologul, un dialog între Edward Ball şi mama lui, ne introduce în povestea “dulce şi amară” a unuia dintre stră-stră-străbunici, Polycarp Constant Lecorgne, un Catolic care “nu a fost un sfânt” ca Sfântul Polycarp, un bărbat cu un nume frumos, dar care... “păcat că s-a băgat cu Liga aia Albă […] treaba cu Ku-Klux-ul” (p. 7). Apoi, autorul ne prezintă familia din partea mamei sale: mama mamei sale, Edna Lecorgne, o nepoată de-a lui Polycarp Constant; unchiul Albert care “aparţinea seriei de tâmplari Lecorgne” începută de Omul Klanului; Bertha Lecorgne—“Mătuşa Bert”—şi, cea mai importantă, Maud Lecorgne—“Mătuşa Maud”—adevăratul “păstrător al istoriei Klan-ului” (p. 9). În fine, Edward Ball mărturiseşte că ştiuse din copilărie despre Omul Klanului, dar că “mă temeam de povestea asta” (p. 9) [10]. Întrebat în timpul unui interviu de ce această teamă, Edward Ball a recunoscut că a trecut prin multe momente grele şi dureroase în timp ce citea şi scria despre “teroristul alb” din familia sa. (cf. Interview, Aug. 17, 2020). [11]
Multe s-au spus şi se pot spune despre această carte. Totuşi, ceea ce m-a surprins şi şocat cel mai tare a fost să aflu cât de înspăimântătoare a fost de fapt gruparea Ku-Klux-Klan, fără nici o urmă din personajul pozitiv, chiar dacă secret, din Pe aripile vântului. Venind dintr-o familie de proprietari de pământ (moşieri în Oltenia şi chiaburi în Transilvania) distrusă de Stalinism-Comunism, mă uitam la film împreună cu bunica mea, născută şi crescută în anii de prosperitate ai tatălui ei, şi a cărei viaţă fusese total schimbată de Comunism. Ne plăceau imaginile frumoase ale unui trecut aristocratic, şi ne plăcea Scarlett pentru înverşunarea ei în a-şi păstra draga ei Tara si în a se lupta cu “nenorociţii de Yankei.” Bine, probabil că bunica mea o prefera pe Melanie, adevărata “doamnă” din film. Ştiam că e ficţiune şi că este punctul de vedere al Sudului, film făcut în anul 1939, în plină supremaţie a albilor. Citind, pe un astfel de fond mental, istoria descrisă de Edward Ball, istoria masacrelor produse de Ku-Klux-Klan şi de variantele sale – Cavalerii Cameliei Albe şi Liga Albă – desigur că am fost şocată. Două sute de negri omorâţi pe 30 iulie 1866, în timpul masacrului de la Institutul Mecanicii! O luptă între două “triburi,” aşa cum le numeşte Edward Ball, tribul alb şi tribul negru, o luptă în care tribul alb lupta pentru ca albii să rămână cu aceleaşi drepturi şi privilegii ca înainte de Război. Este impresionant şi felul în care autorul se identifică cu tribul alb, asumându-şi moştenirea şi trecutul, dar şi condamnându-i categoric:
“Constant Lecorgne e unul dintre oamenii mei. Este un membru al familei mele. Cum pot să răspund când descopăr ceea ce a făcut? În mai multe feluri. Nu mă simt responsabil pentru crimele pe care pare să le comită – vreau să spun, responsabil din punct de vedere legal – pentru că cei în viaţă nu pot controla acţiunile morţilor. Legal vorbind, nu mă simt vinovat pentru masacrul de la Institutul Mecanicii. Totusi, din punct de vedere al conştiinţei mele, mă simt implicat. Mă simt asociat cu acest festival crud şi nemilos al violenţei. Mă simt parte din el. Pentru că el actionează în numele familiei sale – familiei noastre, dacă vreţi – am un sentiment de nefericire şi de ruşine.” (p. 162)
Se observă, aşadar, şi dimensiunea psihologică a cărţii, dimensiune care m-a fascinat. O idee care reiese din această carte, şi care a fost şi repetată în timpul aceluiaşi interviu, este lipsa de temei a încercării noastre, a liberalilor de azi, de a ne compara cu strămoşii noştri pentru a ne dovedi că nu am fi făcut aceleaşi greşeli, ci am fi acţionat mai bine decât ei dacă am fi trăit în acele vremuri. Am regăsit această idee şi în cartea afro-americancei Isabel Wilkinson, Caste, chiar din primul capitol, “The Man in the Crowd” [Bărbatul din mulţime][12]. O altă idee este constatarea autorului că noi, ca oameni albi, nu ne percepem pe noi înşine ca “parte a unui grup rasial.” De aceea, cartea sa “încearcă să facă identitatea rasei albe la fel de vizibilă, la fel de izbitoare pentru noi cum este şi identitatea afro-americană tot pentru noi” (Interview, Aug. 17, 2020). Sau, cum ar spune Isabel Wilkinson, africanii nu se percep pe ei înşişi ca negri până nu ajung în America. [13]
Aşa cum spunea autorul prin anul 1994, el încearcă să înţeleagă “cum propria mea identitate este legată de evenimente catastrofice din trecutul istoriei americane – sclavia. Şi în loc să constat pur şi simplu faptul şi să îl jelesc…încerc să acţionez asupra acelui component al identităţii mele şi, cred, să-l transform, să fac în aşa fel încât să devină productiv” (p. 25). [14]
O ‘judecată productivă a trecutului,’ ca să o numim zicem aşa, înseamnă pentru Edward Ball să sape adânc în arhivele familiei sale şi în documentele, jurnalele şi ziarele din trecut, să găsească negri descendenţi ai sclavilor familiei sale şi să descopere diferenţa dintre poveştile familiei şi adevărata cruzime a sclaviei în partea strămoşilor tatălui său. Şi nu chiar nu erou, aşa cum îl considera familia mamei sale până prin anii 1970, ci adevărata atrocitate a grupării căreia îi aparţinuse “eroul” lor.
Analiza propriei sale identităţi şi rejudecarea trecutului înseamnă pentru autor să îşi ceară scuze, public sau între patru ochi, faţă de două familii diferite de foşti sclavi din partea tatălui său, un gest care îi împarte familia în câţiva membri “pro” şi mult mai mulţi “contra.” Şi mai înseamnă să-l accepte ca strămoş pe acest “terrorist alb,” şi să vorbească despre el într-o carte şi în mai multe interviuri publice. Un punct important aici, şi pe care Edward Ball îl repetă în câteva interviuri, este poziţia socială a stră-stră-străbunicului său. Constant Lecorgne nu era nici printre bogătaşii New Orleansului şi nici nu făcea parte din elita intelectuală. Era un tâmplar francez “care a construit case pentru oameni simpli, obişnuiţi, şi a lucrat pe corăbii, şi a mai ciocănit multe alte lucruri” (p. 10) [15], poate cel mai modest dintre fraţii săi, dintre care unul chiar avea o plantaţie cu sclavi. A fost căsătorit şi a avut câţiva copii, dintre care unii au murit, şi chiar a lucrat umăr la umăr cu un sclav negru trimis de mama sa ca ajutor la construit propria casă, înainte de Războiul Civil. Apoi s-a dus să lupte de partea Confederaţilor şi s-a înrolat într-o brigadă de pompieri la sfârşitul războiului. Războiul l-a costat întreaga avere: banii şi cei câţiva sclavi din casă. Ca atare, furia sa s-a îndreptat spre negri care, aşa cum ne explică Edward Ball, îi făceau şi concurenţă ca tâmplari. Fiind un bărbat alb obişnuit, el reprezintă, în viziunea autorului, doar unul dintre, probabil, jumătate dintre americanii albi din acele vremuri, care nu puteau accepta ideea cetăţeniei negrilor şi a posibilei egalităţi între cele două rase. După cum spune autorul, “Cincizeci la sută dintre albi pot să-şi găsească o legătură de familie cu Ku-Klux-ul. Poate că tu, dragă cititorule, eşti unul dintre aceştia. Dacă nu, poate cineva apropiat ţie.” (p. 13) [16]
Stilul personal al autorului, acela de a încerca o legătură sentimentală cu ruda sa îndepărtată, m-a făcut să mă gândesc la familia mea din Romania Interbelică, şi să mă simt recunoscătoare pentru cine au fost străbunicii mei şi pentru felul în care s-au purtat. Nu au deţinut, vândut sau cumpărat oameni – sclavia fusese abolită în secolul XIX. Au avut pământ, 250 hectare în cazul străbunicilor paterni, pământ lucrat de ţărani, cărora străbunicul meu le dădea 50% din recoltă, plus paiele. Restul de 50% - cereale – îl vindea în afara ţării, printr-un sat de la Dunăre. Acest străbunic al meu s-a născut în anul 1881, într-un sat din Oltenia, ca moşnean. A studiat Dreptul la Universitatea din Bucureşti. A fost doi ani prefect de Dolj din partea Partidului Poporului, probabil în 1926. L-a întâlnit şi ajutat, ca avocat, pe cunoscutul politician român, Constantin Argetoianu. A avut banii necesari să construiască o casă în centrul Craiovei şi să îi trimită pe bunica mea şi pe fratele ei în Anglia, la liceu. Şi-a iubit pământul şi i-a iubit şi pe ţărani. Aceasta a fost cea mai importantă lecţie lăsata ca moştenire morală. O lecţie pe care am primit-o şi din partea mamei mele: să respecţi munca oamenilor şi să fii cu adevărat om. A pierdut totul în 1949, când viaţa sa a fost schimbată în mod brutal de regimul Comunist impus de URSS, şi care a însemnat, între altele, confiscarea pământurilor şi, în mult prea multe cazuri, condamnări la mulţi ani de închisoare şi uciderea unor oameni nevinovaţi declaraţi ‘duşmani ai poporului’ pentru singurul motiv de a fi deţinut pământ, obţinut în mod legal şi bine îngrijit. Acum, străbunicul meu se vedea pe sine însuşi ca un ‘cerşetor fără haine negre,’ trăindu-şi bătrâneţea într-o căsuţa de la marginea oraşului, în sărăcie.
Sfârşitul poveştii lui Edward Ball mi se pare foarte ironic, ca o pedeapsă divină, poate. Într-o lume în care supremaţia albilor învinsese şi se instaurase segregarea raselor, soţia lui Constant…..
“Gabrielle găseşte de lucru la o şcoală publică, ca ‘portăreasă.’ O portăreasa inseamnă paznic la uşa; şi, uneori, o femeie de serviciu. Gabrielle este angajată la o şcoală primară pe Strada Berlin 926, pe colţul Strada Taberei. Este o slujbă pentru toată ziua, iar plata este mai nimic, dar munca îi aduce un beneficiu important, cazarea. Gabrielle, Corinne, şi cei trei copii se mută într-un apartament în spatele şcolii. Este înghesuit, iar clădirea este zgomotoasă din cauza mulţimii de elevi din timpul zilei.
Portăreasa Gabrielle îi salută pe elevi, ţine lista de prezenţă, şi se asigură că elevii stau toata ziua în clasă. Şi, ca o femeie de serviciu, ia un mop şi o mătură. […]
Poate că spre completa ei amărăciune, şcoala publică este una pentru negri. Toată lumea e de acord că triburile trebuie ţinute separate. Dar şi tribul negru are nevoie de portăreasă, la fel ca şi cel alb. Gabrielle lucrează la o şcoală a negrilor, copiii negri sunt zilnic în jurul ei. Este bucuroasă că are de lucru, ca să poată avea grijă de familia ei. Sau poate o dezgustă munca, când are aşa ceva de făcut.
Gabrielle se bucură, probabil, că soţul său e mort. […]. Este 1905. Are 70 de ani, apoi mai mult. Munceşte, şi munceşte, şi nu se opreste. Îşi ia mopul să cureţe podeaua, face curat după copiii negri” (p. 286).
Note de subsol:
[1] Varianta in limba engleza a acestui articol a fost publicata in revista HyperCultura, nr 11/ 2022
[2]James Dissette: “Slaves and Klansmen in the Family: A Chat with Washington College Fellow Edward Ball”. The Talbot Spy, November 19, 2022.
[3] Duke, Lynne. “This Harrowed Ground.” The Washington Post Magazine, August 28, 1994, pp. 9-25.
[4] Klein, Julia M. “Under the Hood.” Brown Alumni Magazine, November-December 2020, pp. 36-41.
[5] Klein, Julia M - la fel ca [4]
[6] Ball, Edward. Life of a Klansman: A Family History in White Supremacy. Farrar, Straus and Giroux, 2020. (Kindle Edition)
[7] Ball, Edward.“White like Who? Notes on the Other Race,” Village Voice, May 18, 1993, pp. 24-27.
[8] Duke, Lynne. “This Harrowed Ground.” The Washington Post Magazine, August 28, 1994, pp. 9-25.
[9] Duke, Lynne - same as [8]
[10] Ball, Edward. Life of a Klansman: A Family History in White Supremacy. Farrar, Straus and Giroux, 2020. (Kindle Edition)
[11] Cashin, Sheryll, host. “Interview: writing LIFE OF A KLANSMAN (excerpt, 14 min).” After Words C-Span, Book TV, August 17, 2020
[12] Într-un regim totalitar ca cel de-al Treilea Reich, era un act de curaj să stai drept împotriva unui ocean. Toţi am vrea să credem că am fi fost ca el. Poate că suntem siguri că, dacă am fi fost cetăţeni arieni în timpul celui de-al Treilea Reich, cu siguranţă am fi văzut dincolo de acest regim, ne-am fi ridicat deasupra lui, am fi fost acea persoană care ar fi rezistat autoritarismului şi brutalităţii în faţa isteriei maselor. Ne-ar plăcea să credem că am fi apucat pe calea cea mai dificilă, aceea de a ne opune nedreptăţii şi de-ai apăra pe cei excluşi de societate. Însă dacă oamenii nu sunt dispuşi să îşi învingă fricile, să îndure lipsa de comfort şi dispreţul celor din jur, al celor dragi, al vecinilor, al colegilor şi al prietenilor, să cadă în dizgraţia, poate, a tuturor celor pe care îi cunosc, să îndure excluderea şi chiar izgonirea, este imposibil din punct de vedere numeric, din punct de vedere uman, ca toată lumea să fie acel om. Ce ar însemna să fim ca el în oricare epocă? Ce ar însemna să fim ca el acum? - Wilkerson, Isabel. Caste. The Lies that Divide Us. Penguin Books Ltd. Kindle Edition, 2020 (pp. xvi-xvii)
[13] Un tânăr a emigrat din Nigeria la vârsta de 17 ani ca să vină la colegiu în Statele Unite. Tatăl său i-a plătit taxele, şi, la sfârşitul primului semestru, tânărul s-a dus să-şi ia banii de decont de la biroul pentru burse. ‘Vorbeşti o engleză foarte bună’, i-a spus funcţionarul. Tânărul l-a criticat aspru pe funcţionar. ‘Normal că vorbesc bine englezeşte’, i-a spus el. ‘Vorbesc englezeşte mai bine decât mulţi americani. Vorbesc şi alte limbi. Să nu mai spui aşa ceva niciodată.’ El a descoperit că în America nu era apreciat pentru aptitudinile sale şi pentru educaţia sa. Era văzut ca negru înainte de orice. Era o identitate cu care nu era obişnuit, care nu avea nici un sens acasă, unde toată lumea avea aceeaşi culoare. Acum, părea să însemne totul.” Wilkerson, Isabel. Caste. The Lies that Divide Us. Penguin Books Ltd. Kindle Edition, 2020 (p. 302)
[14] Duke, Lynne. “This Harrowed Ground.” The Washington Post Magazine, August 28, 1994, pp. 9-25.
[15] Ball, Edward. Life of a Klansman: A Family History in White Supremacy. Farrar, Straus and Giroux, 2020. (Kindle Edition)
[16] Ball, Edward. - la fel ca [15]
コメント