*Într-un interviu acordat ziarului The Harvard Gazette în Septembrie 2020, Profesorul Donald Yacovone vede “supremaţia albă” ca fiind inventată în Nord, şi nu în Sud, de către un canadian stabilit în New York City, şi ca o idee existentă chiar dinainte de a se fi născut Statele Unite. Ideea aceasta i-a ajutat, întâi pe albii anglo-saxoni, şi apoi pe europeni în general, să se perceapă pe sine atât ca egali între ei, cât şi ca superiori altor rase. Şi a ajutat la dezvoltarea democraţiei în America, principiu de guvernare deloc popular pe atunci.
*Fragmente din interviu:
*Americanii tind să vadă rasismul ca rezultat al sclaviei din Sud, şi stilul acesta de gândire are tot felul de probleme. În primul rând, sclavia a fost şi în Nord şi în Sud, iar cei care au conturat ideea identităţii americane nu erau stăpâni sudişti, ci erau nordici. Părintele supremaţiei albe nu a fost un sudist; acesta a fost John H. Van Evrie, un canadian care a ajuns să se stabilească în New York City. Van Evrie susţinea că dacă nu ar fi existat sclavi, s-ar fi transferat, păstrat şi dezvoltat în coloniile americane structura europeană bazată pe clase sociale. Dar prin prezenţa africanilor, spunea el, descendenţii europenilor albi au văzut că diferenţa dintre albi era aproape nesemnificativă faţă de ceea ce ei percepeau ca diferenţe între ei inşişi şi afro-americani. Aceasta a permis înflorirea şi dezvoltarea democraţiei, idee nepopulară în secolele 17 şi 18.
Uităm mereu că democraţia nu era pe atunci o formă de guvernământ idealizată. De fapt, era considerată un rău. Argumentul lui Van Evrie era că americanii trebuia să-şi imagineze un nou tip de guvern şi de ordine socială, şi puteau face asta datorită prezenţei africane. Aşa se poate explica şi persistenţa atât de îndelungată a supremaţiei albe, pentru că este o identitate creată prin contrast cu alţii, un fel de gândire auto-flatantă şi încurajatoare despre propria superioritate. Chiar şi cei care se opuneau sclaviei credeau că afro-americanii nu puteau fi niciodată absorbiţi de societatea albă. Samuel Sewall, cel care a scris primul pamflet anti-sclavie în anul 1700, condamna sclavia, dar îi mai şi definea pe descendenţii africanilor ca ‘un fel de sânge dat pe dinafară’, mereu străin. Ideea lui a rămas în centrul mentalului american pentru următorii 200 de ani.”
“Principala caracteristică a supremaţiei albe este presupunerea că cei de origine anglo-saxonă au întâietate, sunt primul ordin al omenirii. Totuşi, Van Evrie i-a văzut pe cei de origine africană ca esenţiali pentru a face ‘treaba omului alb’, şi ca fiind destinaţi acestei poziţii de ‘natură şi de Dumnezeu’. A scris şase cărţi diferite pe acest subiect, şi a folosit o ierarhie în care caucazienii (albii) erau la vârf şi africanii la bază. Aţi crede că adepţii supremaţiei albe erau mânaţi mai ales de ură, dar în esenţă ei erau conduşi de ideile lor despre superioritatea rasială, care erau, desigur, pură ficţiune fără legătură cu realitatea. Supremaţia albă nu s-a dezvoltat pentru a apăra instituţia sclaviei, ci ca reacţie la aceasta, şi a precedat naşterea Statelor Unite.
Multi dintre adepţii supremaţiei albe din Nord nici nu voiau vreo prezenţă afro-americană acolo. Mulţi nordişti pledau pentru Societatea Americană de Colonizare, care urma să-i exporte pe afro-americani în Liberia. Dar nu exista nici o unanimitate de idei în ceea ce priveşte supremaţia albă; singurul lucru asupra căruia erau toţi de acord era ‘superioritatea rasei albe’.
***
Discursul Profesorului Yacovone din cadrul conferintei "Teaching Race and Slavery in the American Classroom - Gilder Lehrman Center 2022 Annual Conference" [Cum predăm noţiunile de 'rasă' şi de 'sclavie' în sălile de curs americane (2022)
Sectiunea: History of U.S. Education: What's Race Got To Do With It? [Istoria învătamântului din SUA: Ce are rasa de a face cu şcoala?]
Cartea prezentată: Teaching White Supremacy: America's Democratic Ordeal and the Forging of Our National Identity
***
*Înainte să încep să scriu această carte eram de fapt implicat într-un proiect diferit. Mă interesa moştenirea mişcării anti-sclavie, memoria publică şi crearea mişcării moderne pentru Drepturile Civile. Dar, după ce am citit vreo 55 de cutii de manuscrise, am hotărât ca am nevoie de o pauză. M-am dus la Biblioteca “Monroe C. Gutman” a Şcolii Post-universitare de Pedagogie [Harvard] şi acolo am găsit 3000 de manuale de istorie a SUA.
*Acum, eu ştiu istoriografia rasei, sclaviei şi a aboliţionismului, dar faptul că citeam ceea ce citeam în manuale de la 1832 pâna în anii 1980, şi că aceste cărţi erau special scrise pentru copii, m-a afectat enorm. Mi-am abandonat proiectul şi, în locul lui, am scris această carte. Şi daca nu aveam colecţia aceasta de manuale şi alte zeci de cărţi şi de pamflete, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla.
*Şi am fost şocat şi îndurerat când am aflat, cam acum un an, că Şcoala Post-Universitară de Pedagogie de la Harvard a luat toată colecţia, a scos-o din biblotecă şi a înghesuit-o într-o magazie. Camera aceea a fost predată administratorilor, ca să poată organiza conferinţe ca aceasta, să invite profesori şi să facă bani.
*Legendara litografie intitulată, fie “American Progress” (Progres american), fie “Manifest Destiny” (Predestinare) de către George Crofutt, jurnalist din New York şi promotor al călătoriilor spre Vest, şi care ridică în slăvi misiunea divină a Statelor Unite de a se extinde pe continent, este coperta cărţii mele. Figura ispititoare a Columbiei [Lady Columbia] cu Steaua Imperiului în frunte pluteşte peste peisaj, dând la o parte populaţiile indigene şi sălbăticia, pentru extinderea fermelor, oraşelor şi căilor ferate americane. Mâna ei stângă apucă firul de telegraf, internetul secolului 19, iar mana ei dreaptă ţine protector nu Biblia, nu o carte de legi, ci, aşa cum a scris Crofutt însuşi, simbolul învăţăturii: cartea şcolară. Nici până atunci şi nici de atunci încoace nu a mai existat vreun american care să unifice mai pictorial identitatea naţională, supremaţia albă şi învăţătura.
*Pentru cercetători şi mentalul popular, vina pentru persistenţa nefericită a inegalităţii rasiale o poartă, în mod tradiţional, moştenirea sclaviei din Sud şi a segregării din vremea lui Jim Crow. Şi bineînţeles, stăpânii din Sud şi descendenţii lor au o responsabilitate unică şi majoră pentru asuprirea rasială şi pentru Războiul Civil. Dar chiar dacă Sudul nu ar fi avut niciodată sclavi, teoreticienii, liderii religioşi, intelectualii, politicienii, oamenii de ştiinţă, avocaţii şi mai ales profesorii din Nord ar fi inventat o rasă inferioară, adică exact ce au făcut, pentru a construi solidaritatea albă democratică, şi pentru a putea face posibile, în felul acesta, cultura democratică şi instituţiile politice.
*Profesorii americani au jucat un rol critic în susţinerea supremaţiei albe. James Baldwin, celebrul autor şi critic afro-american, îşi amintea în 1965 că “am învăţat din cărţile de istorie americane că Africa nu avea nici o istorie, şi nici eu. Eram un sălbatic despre care cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât mai bine, care fusese salvat de Europa şi adus în America.” Adică, aşa cum i se predase, “un act al lui Dumnezeu. Trebuia să stai acolo unde te-au pus oamenii albi”.
*În anii 1920, dacă un elev afro-american şi-ar fi întrebat profesorul de ce nu apăreau deloc negri în manualul său de istorie, şi chiar nu apăreau, răspunsul ar fi fost că afro-americanii “nu făcuseră nimic ca să merite să fie incluşi”. Aşa cum spunea cercetătorul negru Charles A. Wesley în 1925, prin manuale şi prin predarea la clasă, elevul negru înţelegea imediat că “în America, culoarea sa era un semn al subjugării, inferiorităţii şi dispreţului.”
*În anul 1939, NAAPC (Asocaţia Naţională pentru Avansarea Persoanelor de Culoare) a făcut un studiu al manualelor populare de istorie a Americii şi, aşa cum a concluzionat un elev negru văzând rezultatele asociaţiei, din moment ce manualele “bagă cu forţa” supremaţia albă “în minţile copiilor în formare, înţeleg cum se creează şi se justifică ura şi scârba faţă de americanul negrul”. Manualele, aşa cum am descoperit, deveneau seringi culturale care injectau aceste otrăvuri direct în minţile elevilor americani, negri şi albi.
*Textele de istorie sunt izvoare de valori, de patriotism şi de etos naţional, cu care ne mândrim în republica noastră. Manualele de istorie, în mod special, au căutat să creeze unitate spunând poveşti, creând o identitate naţională care să poată servi drept hartă pentru viitor, ca o lecţie de cetăţenie în cel mai larg sens. Dar ce fel de unitate doreau ele să creeze?
*Manualul scris de Thomas Maitland Marshall în anul 1930 întruchipa idealurile, presupunerile şi scopurile ce au caracterizat aproape toate manualele de istorie a Americii publicate înainte de anii 1960. Chiar prima pagină a cărţii sale ţipa cu litere majuscule: “povestea omului alb”. Aşa cum insistau multe alte manuale din secolul 20, Marshall învăţa elevii că – şi acest citat este în manual – “Negrul din vremea plantaţiilor era de obicei fericit. Îi plăcea compania celorlalţi şi îi plăcea să cânte, să danseze, să spună glume şi să râdă; admira culorile strălucitoare şi purta cu mândrie o eşarfă roşie sau portocalie. Nu se grăbea niciodată, şi era întotdeauna gata să lase lucrurile pe mâine.” Cei mai mulţi stăpâni de plantaţii, afirma el, au înţeles că loialitatea bazată pe mândrie, blândeţe şi răsplată, precum vinul – nu el a spus asta, ci alt manual – iar nu biciul, le aduceau cele mai bune rezultate.
*La începutul secolului 20, majoritatea covârşitoare a manualelor americane începeau cu ideea lui Marshall cum că istoria Statelor Unite este istoria omului alb, luptele sale contra indienilor americani, prezentaţi de obicei ca sălbatici roşii, şi nevoia acestuia de a controla vieţile afro-americanilor. Un text din 1918 le explica elevilor cum că, orice ar fi făcut americanii de alte naţionalităţi decât englezii pentru crearea Statelor Unite, “forţele care au modelat această viaţă au fost englezii.” În anul 1856, Emerson proclamase acest aşa-zis adevăr în cartea sa English Traits [Trăsături englezeşti]. După cum spuneau autorii, naţiunea avea o identitate fixă, una moştenită exclusiv de la Marea Britanie. Majoritatea manualelor prezentau afro-americanii ca pe un element străin, repingător, o prezenţă nedorită, ca pe un rău necesar, sau ca pe o ameninţare. Şi întotdeauna, aşa cum afirma un manual din anul 1914, “o problemă pentru rezolvarea căreia au trebuit ani mulţi”. Cum vor rezolva ei această problemă?
*În anii 1960, cercetătorii şi manualele produse de aceştia insistau că, pentru afro-americani, orice şcoală în afară de o instruire de tip vocaţional era o pierdere de vreme. Îi învăţau pe copii “că negri nu erau potriviţi pentru a conduce.” Fusese o greşala teribilă, proclamau manualele, să fie împiedicaţi albii inteligenţi de la guvernare după Războiul Civil. Autorii îi asigurau pe cititori că “bărbaţii inteligenţi şi cu dare de mână nu se vor supune pentru multă vreme conducerii de către cei neştiutori”. Şi desigur, prin neştiutori înţelegeau afro-americani. Aşa cum concluzionase Profesorul Marshall, “halatele albe şi crucile aprinse avuseseră rezultatele dorite.”
*Ei bine, azi, cele mai urâte afirmaţii din manualele noastre au fost eliminate. Rămâne problema identificată de James Baldwin în anii 1960. Profesori din Florida până în Vermont şi din Vest până la Washington pun în scenă, în timpul orelor, licitaţii de sclavi, care fac doar rău, adică ceea ce un părinte negru din Vermont a numit pe drept cuvânt violenţă curiculară. Charles Blow, renumitul jurnalist de la New York Times spunea că atunci când era tânăr, “eram făcut să cred că a fi negru însemna a fi inferior. Fuseserăm educaţi aşa, îmbăiaţi în ideea asta, îndoctrinaţi să ne urâm pe noi înşine cu fiecare ocazie, în orice moment. Fusesem botezat în discursul conform căruia orice era alb era corect, bun, nobil şi frumos, adica tot ceea ce nu era negrul.” Influenţa aceasta amară venea de peste tot, scria el, chiar şi din ochii albaştri ai albului Isus agăţat deasupra patului.
*Experienţa elevilor negri de la liceul din suburbia mea din Boston din anul 2020 a reîntărit povestirea lui Blow. O ramură locală a NAACP a protestat, împreună cu elevii, împotriva programei şcolare şi a pedepselor aplicate elevilor afro-americani. “Nu o să mint”, a spus una dintre eleve, “liceul m-a făcut să mă urăsc pentru că sunt neagră”.
*Dar este clar că, aşa cum scria Profesorul Jeffries, sclavia şi rasa nu sunt în trecut. Sunt la ştiri, sunt în centrul atenţiei. Oricum ar fi predată în şcoli, istoria este departe de a fi moartă, o purtăm cu noi, aşa cum remarca James Baldwin în eseul său “The White Man’s Guilt” [Vina omului alb]. Istoria ne controlează în mod inconştient şi este prezentă în tot ceea ce facem. Cu greu ar putea fi altfel, din moment ce istoriei noastre îi datorăm cadrul nostru de referinţă, identităţile şi aspiraţiile noastre.
Comments