Conferinţa: Teaching Race and Slavery in the American Classroom - Gilder Lehrman Center 2022 Annual Conference [Cum predăm noţiunile de 'rasă' şi de 'sclavie' în sălile de curs americane]
Secţiunea: History of U.S. Education: What's Race Got To Do With It? [Istoria învătamântului din SUA: Ce are rasa de a face cu şcoala?]
Carte recomandată: Democracy’s Schools: The Rise of Public Education in America (How Things Worked), Johns Hopkins University Press (August 1, 2017)
***
*Şcolarizarea egală a albilor şi negrilor nu s-a produs în America pâna în anul 1970 – efectul pe termen lung al rasismului în viaţa americanilor, ceea ce a însemnat mai puţin acces la resursele educaţionale pentru familiile negrilor, decât pentru majoritatea familiilor albe. Nu e nevoie să vă spun că acest lucru s-a datorat segregării şcolilor publice, în fapt şi în lege, cam de când s-au înfiinţat. Mai rău, şcolile sunt mai segregate azi decât erau acum 20 de ani.
*Am scris cartea pentru că voiam să readuc la viaţă scopul şi aspiraţiile iniţiale care au convins americanii să transforme educaţia dintr-un bun privat şi o responsabilitate a părinţilor, aşa cum era înţeleasă în timpul Revoluţiei, într-un bun public şi o responsabilitate a cetăţenilor şi plătitorilor de taxe, aşa cum ajunsese să fie înţeleasă prin anii 1830 şi 1840.
*Refuzul din ce în ce mai des întâlnit, atât din partea stângii culturale cât şi din partea dreptei religioase, de a adera la misiunea tradiţională a şcolilor publice, aceea de socializare, de aducere împreună a diverşilor oameni ca americani.
*Chiar dacă şcolile comune erau rasiste, aşa cum erau cei mai mulţi americani din vremea aceea, menţinerea supremaţiei rasiale nu a fost printre motivele principale pentru apariţia şcolilor publice după Revoluţie. Motivele principale, şi cred că acestea contează pentru noi toţi azi, erau educarea cetăţenilor, încurajarea drepturilor, talentelor, fiecărui individ, deşi, evident, nu ale fiecărui individ, o ocazie de egalizare, şi de formare a naţiunii.
*Şcolile s-au dovedit bune şi părinţii au investit în ele, văzând avantajele pe care le aveau copiii lor. Dar prin această investiţie, ei investeau şi în copiii altor oameni, deci şcolile chiar au convins prin a fi bune.
*Dar rasa şi rasismul au decis cine avea acces la învăţământul public şi în ce condiţii. În timp ce îmi scriam cartea, m-am gandit că este esenţial ca americanii să ştie şi că inegalităţile rasiale ale şcolilor noastre publice au fost acolo de la început. Deci, să vedem acum cum a contat rasa.
*În ajunul Războiului Civil, 28% dintre negri erau înscrişi la şcoală în statul New York, 38% în Pennsylvania, şi 40% în Ohio, mult sub numărul copiilor albi. În tot Sudul, pe de altă parte, doar 3% din copiii negri liberi erau înscrişi.
*Şi aşa cum a scris istoricul Kabria Baumgartner, practicile de segregare şi integrare erau foarte locale, de aceea este foarte greu să spunem o poveste comună. Practicile difereau nu doar între şcolile din acelaşi district, dar se şi schimbau în timp în cadrul aceleiaşi şcoli.
*Totuşi, şcolile nordice erau în general segregate şi cei mai mulţi dolari din impozite se duceau pentru sprijinirea educaţiei copiilor albi, lăsându-i pe americanii negri în urmă. Negri americani au cerut rambursări de fonduri pentru a putea folosi banii în sprijinul propriilor şcoli, şi multe jurisdicţii chiar au fost de acord. Dar majoritatea fondurilor se duceau spre copiii albi.
*Afro-americanii au răspuns în mai multe feluri. În primul rând, au început să-şi facă propriile şcoli şi să le sprijine pe cele dispuse să primească elevi negri, pentru că parinţii şi copiii negri îşi doreau foarte mult educaţie. Dar în al doilea rând şi cel mai important, negri americani şi-au dorit integrarea, căci pentru ei era evident că accesul la o şcoală publică era necesar, nu doar pentru şansele oferite copiilor lor, dar şi ca o dovadă de apartenenţă la naţiune, ca o dovadă a faptului că erau cetăţeni egali cu ceilalţi.
*Unul dintre exemplele cele mai cunoscute este aboliţionistul negru Benjamin Roberts, care a dat Boston-ul în judecată pentru a cere un ordin de integrare rasială. Roberts şi aliaţii săi albi şi negri au dus cazul până la Curtea Supremă a statului în 1850, dar nu au câştigat. Au pierdut, dar nu au renunţat, au continuat să se mobilizeze şi să încerce să convingă legislatura statului să scoată în afara legii segrerarea rasială din şcolile din Massachusetts.
*Unul dintre argumente, care a fost respins, a fost despre valoarea integrării: sistemul nostru de şcoli comune se potriveşte instituţiilor noastre, promovează sentimentul de frăţie, şi toate obiceiurile egalităţii unei republici. Egalitatea se promovează prin faptul de a fi împreună. Excluderea rasei colorate de la aceste avantaje, chiar dacă le asigurăm, totuşi, rezultate egale în educaţie, este o nedreptate dureroasă şi cel mai bun mijloc de perpetuare a prejudecăţilor. Este vital ca americani diverşi să vină în aceleaşi clădiri şi să petreacă timp împreună, şi să înveţe unul despre celălalt ca egali.
*Mulţi negri au simţit că America era o societate prea rasistă ca să trateze vreodată albii şi negri ca egali în aceleaşi clădiri. Dar Roberts înţelegea altfel America. Educaţia publică, naţiunea însăşi, putea aparţine tuturor americanilor. De aceea, era esenţial ca americanii negri şi albi, toţi americanii de fapt, pentru că epoca aceasta era şi epoca unei imigraţii în creştere, să fie educaţi impreună. Instituţiile comune creează respect reciproc şi o identitate naţională comună împărtăşită de toţi.
*Şi albii americani au înţeles asta, ceea ce poate explica reacţia lor violentă la perspectiva integrării. Prea mulţi albi nu voiau o naţiune multi-rasială. În Canaan, New Hampshire, de exemplu, la 1835, o mulţime de albi au folosit 95 de juguri de boi pentru a târî Noyes Academy, o şcoală privată care educa studenţi negri, într-o mlaştină. Şi acesta nu a fost un incident izolat.
*În Sud, povestea e şi mai simplă, şi mai complexă. Mai simplă, în sensul că e de la sine înţeles că albii sudişti nu le-au permis sclavilor o educaţie oficială. Multe state le-au interzis stăpânilor să-i înveţe pe sclavi să citească, mai ales după răscoala lui Nat Turner. Dar şi sclavii şi negri liberi din Sud au riscat mult ca să înveţe. În oraşe, erau o gramadă de şcoli ascunse, iar în Statul Mississippi, îşi aminteşte un observator, erau şcoli îngropate lângă o plantaţie, unde sclavii săpau o groapă în pământ şi o acopereau cu tufişuri – un loc ascuns pentru sclavi, să înveţe să citească.
*Atât de dorită era educaţia pentru cei cărora le era refuzată. Dar partea mai complexă este faptul că sclavia a modelat întregul sistem politic din Sud. A afectat livrarea tuturor bunurilor publice, inclusiv a educaţiei. Pentru că sistemul de impozite din Sud depindea de taxarea stăpânilor de sclavi, şi pentru că aceştia dominau Camerele statului, era greu chiar şi pentru albii muncitori din clasa mijlocie să strângă fondurile de care aveau nevoie pentru a susţine şcolile publice.
*Mai erau însă şi alte probleme care îi speriau pe stăpâni. Dacă prin educaţie se formau cetăţeni competenţi, capabili, virtuouşi, atunci ar fi putut educaţia sa ajungă să conteze mai mult decât rasa? Cu alte cuvinte, învăţământul public era atât de radical pentru că ameninţa temelia însăşi a ordinii sociale din Sud - 631 de şcoli afro-americane au fost distruse violent între anii 1864 şi 1876 - atât a găsit istoricul Campbell Scribner în registrul Biroului Pentru Cei Eliberaţi, sugerând că doar atât a ajuns în registru - O moştenire importantă a învăţământului american a fost asocierea pielii albe cu calitatea de a fi membru deplin al naţiunii, un ciclu care încă nu a fost distrus pe de-a- ntregul.
*Dar, încă de la începuturile republicii, părinţii negri au căutat să-şi educe copiii, iar acei copii au riscat replici violente pentru a primi o educaţie. Şi din primele decenii ale educaţiei publice în America, şcolile publice au reflectat prezumţiile supremaţiei albe şi le-au întărit. Cu alte cuvinte, încerc să spun clar în cartea mea că şcolile publice nu sunt instituţii nevinovate în povestea ierarhiei rasiale americane, şi în povestea rasismului american. Refuzându-le negrilor accesul la aceleaşi şcoli, şcolile publice au transmis mesajul că americanii negri nu erau pe deplin americani.
*Faptul că ştim această istorie înseamnă că povestea cea mai importantă pe care trebuie să o spunem despre istoria învăţământului american este despre rasă? Contează, atunci când spunem poveşti complexe despre trecutul nostru, faptul că cei mai mulţi avocaţi ai sistemului public erau egalitarişti cu simţ civic, deşi nu întotdeauna egalitarişti în ceea ce priveşte rasa, şi că şcolile publice au căutat să înlocuiască, intenţionat, taxele private de şcolarizare cu dolarii publici? Contează că şcolile noastre comune democratizează accesul la o educaţie liberală rezervată cândva elitei? Într-o vreme când privatizarea ne bate la uşă, de fapt chiar se întâmplă în unele state, nu contează că sprijinul popular pentru educaţie ca bun public depinde de dezvoltarea instituţiilor comune?
*Putem spune mai multe poveşti despre instituţiile care sunt formate de istoria rasistă a Americii şi care, în acelaşi timp, contribuie la această istorie? Cred că da, cred că trebuie să le spunem, dar mă lupt mult cu această întrebare. Am încercat să spun în cartea mea adevărul, atât de bine cât l-am înţeles, să fiu cinstit în ceea ce priveşte rolul rasei şi al rasismului, dar nici să nu reduc doar la rasism povestea sistemului de învăţământ public american.
*Într-o societate rasistă este uşor, poate prea uşor, să vedem rasa şi rasismul drept cauze principale şi temelii ale fiecărei idei, politici şi instituţii americane. Pentru că, sincer, rasismul este peste tot.
*Unii din stânga politică şi culturală, şi trebuie să recunoaştem acest lucru, văd rasismul ca fapt constitutiv al istoriei americane. Conservatorii nu greşesc când ne semnalează acest lucru. Nici nu greşesc când se tem că dacă discursul stângii este corect, atunci totul în istoria Americii este prea corupt pentru a mai fi salvat, şi în nici un caz nu mai este de sărbătorit. Nu mai există, de fapt, nici un trecut bun de folosit, nici pentru cauzele progresiste, nici pentru cele conservatoare. Acum, ca să fie clar, trebuie să condamnăm legile Partidului Republican menite să împiedice întrebările grele despre trecutul rasist al Americii, legi cu adevărat oribile, dar trebuie să ne amintim că instituţiile trecutului nu sunt pure, şi că puritatea nu poate fi standardul nostru. Şi asta este adevărat şi pentru cei din stânga şi pentru cei din dreapta.
*Acceptarea în totalitate sau respingerea în totalitate sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Acestea simplifică istoriile complexe ale unor oameni complecşi şi cu motive multiple. Creează stereotipuri şi nu ar trebui să facem acest lucru, şi nici nu ne ajută la nimic, aş zice.
* În acest moment, eu cred într-un fel de moderaţie. Trebuie să lucrăm împotriva celor care neagă centralitatea rasismului în istoria Americii, dar şi să evităm tentaţia de a face din rasism trăsătura principală şi unică a fiecărei poveşti pe care o spunem despre trecutul american. Pot să înţeleg tentaţia, faptul că vrem să îi dăunăm celei mai mari nedreptăţi din istoria noastră, dar ea simplifică, şi mă tem că, la momentul actual, nici nu ajută, şi nu ne ajută nici pentru cazurile în care avem resurse în trecut pentru a atinge ţinte ce pot fi împărtaşite şi de cei de stânga. .
Comments